Aici am sa incep cu niste simboluri ale japonezilor: Libelula: admirata pt eleganta si sprinteneala ei, este considerata simbol al Japoniei, tara careia i se mai spune si Insula Libelulei (Akitsu-shima). Aceasta denumire provine, se pare, de la exclamatia legendarului imparat Jimmu care, pe cand contempla tara de pe inaltimile muntelui Yamato, a spus:"Parca ar fi o libelula!". Ea a ramas pt jap. simbolul barbatiei si al curajului. Sobolanul: este simbol al norocului. In multe zone, jap se bucurau cand sobolanii le rontaiau turtele de orez pregatite pt anul nou, caci acesta era un semn de recolta buna si prosperitate pt anul care incepea. Fluture: japonezii considera ca fluturele este sufletul unui om si in mod obisnuit, sufletul ia forma fluturelui pt a anunta parasirea definitiva a trupului. De aceea, fluturele care intra in casa tre tratat cu multa grija. Fluturii sunt spirite calatoare si aparitia lor anunta o vizita sau moartea unei pers apropiate. Caine: in Jap, cainele se bucura de o apreciere favorabila, fiind considerat simbolul celei mai sincere prietenii. Crap: simbolizeaza curajul si perseverenta, deoarece se spune ca el poate urca pe firul apei contra curentului. Simbol al virilitatii, el este si emblema baietilor si se ancoreaza intotdeauna pe data de 5 mai in dreptul caselor cu baieti. Pisica: in Jap, pisica este un animal de rau augur, poate si pt faptul ca ea nu a deplans moartea lui Buddha, dar mai ales pt ca se spune ca este in stare sa ucida femei si sa le ia infatisarea. Conform credintei populare, pisicile carora nu li se taie coada imediat dupa nastere, devin malefice. Cu coada sau fara coada, ele sunt considerate magicieni nerecunoscatori. Un proverb jap spune:"hraneste un caine trei zile si-ti va fi recunoscator 3 sapt; hraneste o pisica timp de 3 ani si va uita in trei zile tot ce-ai facut pt ea"
Oglinda: in credinta sintoista oglinda este considerat simbol al zeitei Amaterasu. De aceea ea a ajuns sa fie vazuta ca obiect sacru, pastrata ca atare in altarele sintoiste, trupul zeului este de obicei o oglinda, desi in unele cazuri se pastreaza in racla sabii sau alte obiecte considerate sacre.
Puritatea si curatenia sunt primele conditii pe care trebuie sa le indeplineasca oglinda, pt ca se spune ca ea reflecta sufletul posesorului. Oglinzile aburite sau murdare sunt precum sufletele intunecate de ganduri necurate.
Prezenta unei oglinzi intr-un templu sintoist arata ca zeita Amaterasu este prin apropiere si ca ea ii invata pe oameni sa-si mentina sufletele curate.
Demult, inaintea aparitiei oglinzii din sticla, se foloseau oglinzi metalice. Mai exista si astazi fam care tin la asemenea obiecte, nu numai ca relicve, dar si ca simbol al sufletelor stramosilor. Ele tre lustruite din cand in cand si sunt pastrate cu sfintenie in amintirea lor. Sunt expuse si venerate cu prilejul serviciilor memoriale, obicei ce se mai pastreaza in mediul aristocratic.
La moartea cuiva, exista obiceiul sa se aduca imediat o oglinda langa fata muribundului, pt ca spiritul lui sa poata intra in aceasta. Oglinda era apoi infasurata in matase si pusa intr-o cutie pe care se scria numele defunctului. Se spunea ca oglinda, prin reflectarea constanta a chipului posesorului ei, ajungea sa atraga sufletul acestuia si sa il reflecte.
Oglinda este, deci, simbolul puritatii absolute a sufletului, al sufletului neintinat, al reflectarii de sine in propria oglinda.
Corb[/b]: este simbolul gratitudinii filiale, el hranindu-si parintii la batranete. In Jap, corbul este si mesager divin, si pasare de bun augur. Camelie: simbolizeaza casnicia fericita. In camalie salasluiesc, in general, spirite benefice, gata sa raspunda rugamintilor fierbinti ale indragostitilor. Lotus: este floarea sacra budista care simbolizeaza ciclul perpetuu al existentei datorita modului in care sunt expuse cele opt petale ale sale. A trona pe floarea de lotus inseamna a renaste in paradis dupa moarte - tinta credintei budiste. Vulpe: simbol al fertilitatii, ocrotitoare a hranei, vulpea este in Jap mesager al zeului Inari, divinitatea campurilor de orez. La intrarea templelor inchinate lui Inari se afla statui ale vulpilor, asezate perechi si fata-n fata, tinand in bot cheia magaziilor cu orez sau mingea, care reprezinta spiritul hranei. Pin: este simbolul norocului si al longevitatii si se asociaza adesea cu broasca-testoasa si cu cocorul. Pinul apare in arta ca ca un simbol al fortei vitale (pt ca el izbuteste sa tina piept vanturilor si furtunilor), iar in viata cotidiana, ca un semn de bun augur. Exista credinta ca daca este plantat langa poarta, el pofteste norocul sa intre in casa si aduce casnicii fericite. In acelasi timp, datorita acelor sale, el reuseste sa alunge spiritele malefice si de aceea este nelipsit de Anul Nou. Broasca testoasa: este simbolul longevitatii asociat cu ideea nemiririi, japonezii atribuindu-i o viata de zece mii de ani. Datorita carapacei boltite in afara in partea de sus, asemenea cerului si plata in partea de jos asemenea pamantului, broasca-testoasa reprezinta o imagine a universului. Puterea pe care o sugereaza cele patru piciore scurte infipte in pmt face din broasca-testoasa un sustinator al lumii, ceea ce o inrudeste cu alte animale htoniene puternice.
Cocor: evoca longevitatea, dar mai ales fidelitatea exemplara. El este simbolul monogamiei. Japonezii cred ca aceste pasari traiesc mii de ani. Se ofera deseori drept cadouri picturi sau gravuri reprezentand cocori, broaste-testoase sau pini, toate fiind simboluri ale alongevitatii. Crizantema: simbol solar, este asociata cu ideea de longevitate. Este simbolul perfectiunii si de aceea a fost aleasa emblema a casei imperiale. Este floarea nationala a Japoniei. Greierele: reprezinta tripul simbol al vietii, mortii si invierii. Prezenta sa in case era considerata demult a fi o promisiune de fericire. Narcisa: se mai numeste si Spiritul Apei, este considerata de catre jaonezi a fi simbolul puritatii si al nobletei. Crescand in locuri umede, ea se incadreaza in simbolistica apei. Salcie: simbol al adaptabilitatii pt ca ii priesc terenurile mlastinoase, se acomodeaza usor si fara pretentii. Multi japonezi planteaza salcii in jurul caselor lor in speranta ca familia li se va inmulti si va prospera asemenea salciei. Unduirea crengutelor plapande in bataia vantului si a ploii semnifica pe niponi delicatete, slabiciune si tristete.
Edited by Angel:Ziais on 01/04/2006 20:43
gooooood i general asiaticii au un cult interesant al simbolisticii momentan tst are e moarta nu imi permite sa sriu dar first..dagute infomatii..second mai asteptam si altele..third..evin si io cat de curand
ziais felicitari intr-adevar foarte interesant..chiar m-ai impulsionat sa ma documentez si despre aceste simboluri ale orientalilor sper sa revin in curand cu un fost la fel de bun ca al tau I fly where only Angels Dare!
off topic: multumesc pt aprecieri! de-abia astept sa scrieti si voi.
Acum, avand in vedere ca pe la scoala nu invatam decat mitologie greaca si romana, ma gandeam sa scriu ceva si despre zeii japonezi.
Dintre zeitatile budiste fac parte si cei 7 zei ai norocului (Shichi Fukujin):
Cai Sapte Zei ai Norocului se numara printre zeitatile cele mai populare, carora le sunt dedicate temple in toata colturile tarii. Se spune ca si o imagine a lor este suficienta pt a purta noroc celui ce o detine.
Exista cateva pareri in ceea ce priveste originea adevarata a acestor zei, dar opinia generala este in favoarea alegerii facuta de catre preotul Tenkai, favoritul shogunului Tokugawa Ieyasu. CAnd l-a intrebat shogunul ce parere are despre caracterul omului, preotul i-a raspuns ca acesta consta in 7 virtuti: longevitate, bogatie, popularitate, franchete, bu7navointa, demnitate si generozitate. Shogunul,incantat de raspunsul preotului, i-a dat mana libera sa aleaga 7 zeitati care sa intrupeze asemenea virtuti. Benten reprezinta bunavointa, Bishamon- demnitatea si curajul, Daikoku - bogatia, Ebisu - franchetea, Fukurokuju - popularitatea, Hotei - generozitatea iar Jurojin - longevitatea.
Benten:
Se spune ca zeita Benten provine dintr-un Sarasvati - inger indian.
Ca zeita a Marii, Benten este reprezentata in arta calare pe dragon sau pe sarpe - fapt care explica de ce sarpele este considerat in unele parti ale Japoniei ca fiind sacru. Ca zeita a Muzicii, ea este reprezentata ca o femeie frumoasa cu o biwa (mandolina japoneza) in mana, avand multi admiratori in randurile muzicienilor profesionisti. Fiind insa femeie, e considerata foarte geloasa. Demult, cei care cantau la biwa nu se casatoreau pt ca exista credinta ca daca se casatoresc, Benten ii va priva de talentul muzical.
In general, Benten este zugravita cu 8 brate: 6 dintre ele sunt ridicate deasupra capului si tin un arc, o sageata, o roata, o sabie, o cheie si o bijuterie sacra, iar celelalte doua sunt impreunate a rugaciune.
Daikoku:
Este zeul Bogatiei si protectorul taranilor. Are o fire vesela si este f prietenos. Tine in mana un ciocan de lemn cu care poate satisface dorintele muritorilor, precum lampa fermecata a lui Aladin si sta pe saci cu orez, purtandu-si comoara ne-vegetala intr-un sac ce-i atarna pe umar. Apar uneori in picturi si sobolani care rontaie boabe de orez, dar datorita firii lui si a bogatieie pe care o poseda, el nu se sinchiseste.
Sacii cu orez semnifica recolta bogata, iar ciocanul de lemn, bani multi. Se spune ca daca cineva misca acest ciocan, incep sa curga din el monede in cantitati uriase.
Conform unei legende vechi, zeii budisti erau gelosi pe Daikoku si s-au gandit sa scape de cel caruia i se inchinau atatia japonezi. Emma-o(imparatul Iadului budist, Judecatorul sufletelor mortilor, care hotaraste pedepsele in functie de pacatele savarsite in viata) le-a promis ca-l va trimite pe cel mai siret si mai destept oni (diavol) pe nume Shiro, care ii va veni de hac zeului Bogatiei. Condus de o randunica, Shiro a patruns in castelul lui Daikoku, dar nu l-a gasit nicaieri. In cele din urma, l-a descoperit intre-o magazie, calare pe un sac cu orez. Daikoku si-a chemat sobolanul favorit si l-a rugat sa-l scape de musafirul nepoftit. Sobolanul a adus din gradina o creanga dintre-un copac sfant si l-a alungat imediat pe oni.
Bishamon:
este zeul Bogatiei potrivit budismului chinez, dar aspectul lui poate induce in eroare, pt ca el apare intotdeauna in zale si tine o lance in mana. In cealalta mana tine o pagoda in miniatura. Pagoda este loc de rugaciune care aminteste de obligatiile religioase. Cele doua obiecte simbolizeaza pietate si curaj.
Armura si lancea nu sunt intamplatoare. Are nevoie de ele pt a-si face datoria. Este unul dintre cei patru gardieni ai lui Buddha si el tre sa lupte cu relele si diavolii care ar pune in pericol virtutile budiste. Are f multi admiratori si templele inchinate lui sunt intotdeauna pline de cei care se roaga pt protectia lui Buddha si pt propria fericire. Mesagerul lui este un miriapod mic.
Ebisu:
Este franchetea intruchipata. Cu zambetul larg pe chipul cu trasaturi placute, cu o platica sub bratul stang si o undita in mana dreapta, Ebisu pare intr-adevar multumit si fericit. El este zeul Bogatiei si al Norocului, venerat in special de catre pescari si negustori. Chipul lui te face sa te simti bine, iar pestele pe care-l poarta cu el este simbolul efortului rasplatit.
El si-a ajutat tatal in guvernarea provinciei Izumo dar era mult mai distrat decat el. Intr-o buna zi, cand trebuia sa se afle la datorie, nu era de gasit nicaieri. In cele din urma, oamenii lui au dat peste el pe malul unui lac, practicandu-si sporul favorit, pescuitul. De aceea, toate statuile inchinate lui Ebisu au un peste si o undita.
Fukurokuju:
Este extrem de scund si are un cap lung si ingust. El nu este originar din Jap si se considera ca a fost in viata pamanteana filozof si profet chinez.
El reprezinta bogatia, fericirea si longevitatea - tot ce-si poate dori o fiinta umana. Cel ce crede in acest zeu si este in gratiile lui nu are nevoie de alt protector. In ciuda virtutilor sale numeroase, el nu este atat de popular ca Daikoku si Ebisu.
Este de obicei insotit de un cocor - simbol al vietii lungi. Mai poarta la el, prinsa de baston, Cartea cu Invataturile Sacre. Fata lui nu este la fel de zambitoare ca a lui Daikoku, dar numele lui este plin de semnificatii: fuku inseamna fericire, roku - bogatie iar ju - viata lunga.
Hotei:
Este zeu budist. El vine din China, unde i se spune Hotai (sac de panza). Unii specialisti il asociaza cu un personaj istoric real - un preot calator care a trait in China in sec X. Ceea ce-l distinge de ceilalti este stomacul lui mare care nu simbolizeaza lacomia, ci dimpotriva, constituie un insemn al bonomiei. Pantecele imens dovedeste ca Hotei e foarte larg la suflet. El are resurse interne tipice celui care si-a dobandit seninatatea spirituala prin intermediul intelepciunii budiste. Este considerat zeul Rasului si al Bunei-dispozitii.
Hotei pare prosper si fericit. Sacul pe care-l poarta in spinare contine toate cele necesare nu numai lui, ci si urmasilor lui. El cuprinde comori pt cei ce cred in virtutile sale. Este un sac misterios, care nu se goleste niciodata, oricat de mult ar scoate din el.
Uneori apare zugravit intr-o caleasca f uzata, trasa de baieti, si atunci i se spune Preotul-caruta. Alteori este cu un evantai intr-o mana si cu sacul cel mare in cealalta.
Jurojin:
Este zeul Longevitatii. Este intotdeauna insotit de un cocor, o broasca testoasa sau un cerb negru, fiecare dintre ei reprezentand varsta inaintata.
Potrivit credintei chinezesti, cerbul capata culoare albastra la varsta de o mie de ani, devine alb la o mie cinci sute si negru, la doua mii de ani.
Jurojin are barba alba, lunga si poarta cu el un toiag sfant. De aceasta este atasat un sul de pergament care contine toata intelepciunea lumii si limita de viata a fiecarui muritor. Zeul ii place sake-ul, dar bea moderat, astfel ca nu se imbata niciodata. Multi japonezi i se inchina lui Jurojin, in speranta unei vieti lungi.
Edited by Angel:Ziais on 01/04/2006 20:32
Armele samurailor:
Sabia preferata a samuraiului era Katana, pe care o purta la brau, cu taisul in sus, alaturi de cealalta sabie scurta - Wakizashi, care avea intre 31 si 61 de cm.
Katana era prin excelenta arma de lupta, avand in general peste 61 de cm in lungime. Lama sa avea o parte plata - nagako, adeseori striata cu pila, pt a nu aluneca manerul, cu doua gauri, pt fixarea praselelor, pe aceasta portiune a lamei fiind deseori incrustat numele faurarului - mei. De asemenea, lama era de multe ori decorata cu gravuri in basorelief - horimono - si caractere chino-japoneze - bonji. Portiunile lamei purtau nume diferite. Astfel, taisul se numea ha, muchia opusa taisului, neascutita - mune, varful - kissaki, iar linia care separa taisul de muchia groasa se numea shinogi.
Secretul de fabricatie era pastrat cu strainicie si se transmitea din generatie in generatie. Lama era de obicei confectionata dintr-un lingou de fier maleabil, continand un miez dur, de otel, ce era forjat de mai multe ori pana devenea omogen. Se proceda apoi la calirea in mai multe etape. Lama slefuita si echilibrata corect era de mai multe ori inrosita si introdusa in apa sarata, taisul fiind acoperit cu argila pt a fi calit in mod diferit. Aceasta argila lasa un fel de desen "in valuri" numit yakiba, care era in acelasi timp si un indiciu pt a recunoaste o katana veritabila. In etapa finala, lama ajungea la mesterul slefuitor care, dem ulte ori lucrand mai multe luni, ii dadea aspectul final si taisul necesar.
Pt echilibrarea lamei se folosea garda sabiei, confectionata tot din fier, dar care putea fi inlocuita la cererea samuraiului cu una avand aceeasi greutate insa prelucrata din metale pretioase.
Manerul sabiei era format din doua prasele de lemn, prinse intre ele prin doua cuisoare tot de lemn. Praselele erau captusite cu piele de rechin, fixata cu fire incrucisate. Kashira - capul manerului era lucrat in bronz sau arama, fiind ornamentat, elemenyul care incheia fixarea manerului fiind un inel de arama - fuchi, ajutand la intepenirea garzii, un alt inel, tot de arama - habaki, fiind fixat pe partea cealalta a garzii.
In epoca edo era recomandata testarea sabiei si a capacitatii acesteia de a reteza, folosindu-se un corp omenesc. IN acest scop se foloseau talharii si criminalii ce trebuiau executati fie cadavre. In tratatele de tehnica a sabiei era indicat modul in care trebuia manevrata aceasta arma pt a taia perfect trupurile.
Lipsa de corpuri umane a dus la gasirea unei alte forme de testare a calitatilor sabiei. In acest fel, antrenamentul - numit tameshi-giri, consta in taierea bambusilor verzi sau a unor snopi de paie dintr-o singura lovitura.
Teaca era formata din doua elemente de lemn lacuit, ce putea fi si ornamentata, fiind compusa din koi-guchi - "inel de gura", confectionat din lemn de corn si kojiri - un varf din metal. Pt a impiedica sabia sa cada, teaca era prevazuta lateral cu un inel - kurikata, menit sa tina un snur, impiedicand alunecarea sabiei din obi.
Interesanta este grija cu care-si purtau samuraii tecile, evitand sa loveasca un alt samurai, intrucat atingerea cu teaca sabiei era cinsiderata o mare jignire, cel jignit fiind indreptatit sa traga katana si sa-l ucida pe cel ca comisese afrontul.
Yari: Astfel era denumita in general orice fel de lance. Cele mai des intalnite erau compuse dintr-o coada, avand lungimea aprox. de 4 metri si un varf metalic, ascutit pe ambele laturi, construit adeseori in forma de cruce. Hoko: halebarda clasica Naginata: un fel de halebarda, compusa dintr-un maner cu lungimea intre doi si trei metri si o lama de fier cu un singur tais, pozitionat in partea interioara a curburii, lama avand dimensiuni variabile cuprinse intre 30 cm si 1 m. Mai putin folosite de samurai, naginatele erau utilizate de razboinicii Zusa atunci cand luptau impotriva calaretilor, taind cu ajutorul lor tendoanele cailor sau pt a-i spinteca. De asemenea, naginata era arma preferata a sotiilor de samurai, fiind f folosita si de catre calugarii razboinici - Yamabushi, care au utilizat-o incepand din sec XV. Bo: bastonul lung, era confectionat dintr-un lemn de esenta tare, cum ar fi de ex stejarul, avand forma rotunjita. Dimensiunile sale erau cuprinse intre 1,60 si 2,80 m. Desi tehnica de manuire era cunoscuta de samurai, bo a ramas totusi arma predilecta a calugarilor razboinici in sec XVI. Jo: bastonul scurt, era confectionat din lemn de esenta tare, cu sectiunea rotunda si dimensiunea de 1,20 m.
Arcul: Yumi - arcul japonez era f diferit constructiv de cel chinezesc sau cel mongol, avand o curbura asimetrica si o dimensiune apreciabila: 2,20 m. Aceasta curbura asimetrica permitea folosirea unor sageti f lungi, coada putand fi intinsa pana in spatele urechii arcasului. Ya-sagetile folosite la arcul japonez, depaseau un metru in lungime, fiind confectionate din bambus, prevazute cu pene de vultur si varfuri diferite ca forma (varfuri triunghiulare, plate, f subtiri, in forma de stilet. cu terminatie concava si taioasa, despicate).
Mai exista un tip de sageata numita hikime. Aceasta era folosita in antrenamentul de echitatie si tir cu arcul. Varful era inlocuit cu o bila de lemn pt a nu rani animalele ce se constituiau in tinte. La antrenament, calaretii echipati cu arcuri, trebuiau sa traga cu hikime in cainii lasati liberi intr-o incinta de aprox 20 m patrati, incercand sa-i doboare fara a-i rani. Perioada de glorie a acestui joc-antrenament a fost intre anii 1185 si 1333. De mentionat ca inainte dee 1185 erau folosite ca tinte mobile maimutele si caprioarele.
Un alt tip de sageti erau kabura-ya, un fel de sageti rituale, avand un varf din lemn gaurit, in forma de nap, care cand era lansata scotea un suier ascutit. Acele sageti erau trase intotdeauna inainte de inceperea unei batalii, zgomotul respectiv avand menirea de a izgoni duhurile rele si de a-i infricosa pe dusmani.
Edited by Angel:Ziais on 18/04/2006 21:11
Vrabia si randunica:
In mai multe parti ale Japoniei inca se mai crede ca vrabia si randunica au fost surori in vremurile de demult. Fiind surori, semanau mult dar, ca in multe cazuri, aveau firi diferite si din pricina aceasta au ajuns pana la urma sa nu mai semene la fizic.
Pe vremea cand erau inca surori si se jucau impreuna, au primit trista veste ca parintii lor erau pe moarte. S-au decis amandoua sa plece acasa sa-si vada parintii. Randunica, fiind mult mai cocheta, s-a apucat sa-si faca toaleta si sa-si aranjeze penele, dar acestea i-au luat mult timp si a ajuns dupa ce i-au murit parintii. Vrabia, care-si facea toaleta exact in clipa in care a sosit vestea cea dureroasa, a lasat totul balta si a dat fuga acasa, prinzandu-si parintii inca in viata.
Pt ca vrabia a dat dovada de dragoste filiala, a fost rasplatita cu mancare din belsug. Dar pt ca si-a intrerupt toaleta, s-a uratit din clipa aceea. Randunica este insa frumoasa si in ziua de azi pt ca ea n-a luat-o din loc pana nu s-a aranjat. Deoarece n-a ajuns sa-si vada parintii inainte ca ei sa inchida ochii pe vecie, a fost pedepsita astfel: ea trebuie sa calatoreasca in toata lumea dupa mancare si uneori mananca si noroi.
Aspectul lor s-a schimbat de la moartea parintilor. Si pt ca nu mai au aceeasi forma si culoare, nu mai sunt atat de bune prietene ca pe vremuri. Cuiburile facute de randunici sunt deseori ocupate de vrabii si invers, Nici nu prea mai stau de vorba...poate si pt faptul ca se intalnesc destul de rar. Fiecare a fost rasplatita de zei pt calitati si pedepsita pt defecte.
Narcisa:
Exista multe legende legate de narcise, dar una dintre ele relateaza originea infloririi ei in timpul iernii.
Traiau odata doua surori orfane. Erau f frumoase. Intr-o buna zi, cea mare a murit pe neasteptate si cea mica a fost f afectata de aceasta tragedie. Se plimba zilnic pe campii si dealuri si nu facea decat sa deplanga moartea surorii ei iubite.
Intr-una din plimbarile ei solitare a dat peste un lac. Cand s-a apropiat de marginea apei, a constatat cu surprindere ca sora ei moarta o privea cu tristete din apa. In ciuda faptului ca s-a speriat cand a vazut-o intr-un loc atat de pustiu, dupa aceasta descoperire a venit zilnic la lac pentru a-si privi sora printre ierburile care pluteau pe apa.
Bineinteles ca fata nu si-a dat seama ca imaginea ei se reflecta in apa ca intr-o oglinda.
Facandu-i-se mila de ea, spiritul lacului a decis sa-i transforme sora intr-o floare frumoasa pe care fata sa o iubeasca si sa o priveasca cu placere.
In ziua urmatoare, fata a vazut pt o clipa imaginea surorii ei, dar aceasta a disparut brusc si in locul ei a aparut o floare frumos mirositoare. A inteles imediat ca sora ei devenise floare, asa ca a ingrijit-o cu dragoste zi de zi.
Floarea iesea din apa si de aceea a fost numita "spiritul apei" (suisen), adica "narcisa"
Edited by Angel:Ziais on 18/04/2006 21:34
congratulations ziais, it's very interesting O.O
i really enjoyed reading those legends, chiar daca moralele povestilor se aseamana cu cele din basmele romanesti
Oni si mireasa
Oni apar deseori in legendele vechi.Ei sunt diavoli, uneori chiar uriasi. Pot fi rosii, roz, albastri sau gri. In general au 3 coarne si uneori 3 ochi. O alta trasatura caracteristica o constituie faptul ca au 3 degete la maini. Se intampla sa fie uneori creaturi comice, dar in general sunt cruzi, rautaciosi si desfranati. Inteligenta nu pare sa-i caracterizeze.
Una dintre legende mentioneaza calatoria unei mirese spre satul viitorului sot cand, deasupra vehiculului care o transporta, a coborat un nor negru si ea a disparut pur si simplu. Mama a plecat imediat in cautarea fetei. Dupa o calatorie solitara si fara rezultate, ea a dat peste un templu locuit de o singura calugarita, care a adapostit-o peste noapte. Mama a aflat de la gazda ca fiica ei era captiva unui grup de oni, intr-un castel ce se afla in cealalta parte a raului. Podul era pazit de doi caini si mama il putea traversa numai cand acestia dormeau. In dimineata urmatoare, mama s-a trezit pe o campie intinsa. Templul si calugarita disparusera complet, dar podul, raul si cainii existau intr-adevar. Femeia si-a gasit copila si, in ciuda situatiei periculoase in care se afla, fata i-a dat mamei sa manance si a ascuns-o apoi intr-o lada de piatra inainte de a se intoarce cei care o rapisera. Dar mai-marele oni, care o considera de acum bunul personal, si-a dat seama imediat ca mai exista o fiinta umana in casa pt ca in gradina avea o planta magica ce inflorea ori de cate ori se aventura un muritor in tinutul lor. Inspirata, fata i-a spus ca tocmai ramasese insarcinata si asa se explica prezenta celei de-a doua flori pe planta. Explicatia l-a incantata teribil pe oni si acesta si-a adunat supusii ca sa banchetuiasca. Au chefuit pana s-au imbatat si oni care se considera stapanul fetei i-a cerut acesteia sa-l duca la culcare. El dormea intr-o lada de lemn cu sapte capace, dar fata l-a incuiat de data aceasta ca sa nu mai poata iesi. Cainii fusesera ucisi in timpul chefului, asa ca mama si fata puteau pleca nestingherite. Au luat-o spre cladirea cu vehicule si in timp ce se intrebau ce vehicul sa aleaga, a aparut calugarita care o adapostise pe mama si le-a sfatuit sa ia o barca si sa porneasca in josul raului.
Mai-marele oni s-a rezit de sete si a strigat-o pe fata sa-i aduca apa. Si-a sculat toti slujitorii, beti morti, si au pornit, impleticindu-se, spre rau. S-au repezit la apa ca sa-si potoleasca setea. Pe masura ce beau, nivelul apei scadea si barca a inceput sa o ia inapoi, spre ei. Calugarita a venit din nou in ajutorul fugarelor. Ea le-a indemnat pe mama si pe fiica sa-si desfaca kimonourile si sa-si arate goliciunea. Pt ca nu aveau de ales, femeile au facut ce li s-a spus. Cand le-au vazut, oni au ras cu hohote pana cand au inceput sa dea afara apa pe care o inghitisera. Raul s-a umplut iar si barcuta si-a vazut de drum.
Inainte de a disparea definitiv, calugarita i-a spus fericitei mame ca ea este, de fapt, sufletul unei statui din piatra si ca ar dori, in schimbul serviciilor pe care i le-a facut, sa se ocupe de inaltarea, in fiecare an, a cate unei statui care sa stea langa ea. Cele doua femei s-au conformat dorintelor calugaritei-statuie.
Femeia Zapezilor - Yuki onna
Yuki-onna arata ca o stafie si are obiceiul de a aprea in toiul viscolelor pt a-i adormi pe barbati pe vecie. E tanara, frumoasa si are o fire vesela, asa ca nu-i e greu sa-i ademeneasca.
Doi barbati, unul batran si unul tanar, s-au adapostit intr-o coliba de munte in timpul unui viscol. Yuki-onna a aparut imediat si a suflat asupra celui in varsta somnul de veci. S-a apropiat si de cel tanar si i-a promis ca-l va cruta cu conditia sa nu povesteasca nimanui, niciodata ceea ce vazuse.
A doua zi, tanarul, de frica, a lasat sa se inteleaga faptul ca cel batran murise de frig. Dupa o vreme, a cunoscut o tanara frumoasa pe nume Yuki, cu care s-a casatorit. Fiind un nume obisnuit, el nu a facut nici o legatura cu intamplarea dim munti. Yuki s-a dovedit a fi o sotie iubitoare, o mama exceptionala si o nora ideala. Dupa cativa ani de casnicie, barbatul i-a spus, intr-o seara ca, asa cum statea cu fata la foc, chipul ei ii amintea de un episod din tinerete. Si i-a povestit despre coliba din munti si despre moartea camaradului sau. Yuki s-a schimbat imediat la fat si i-a amintit sotului ei de promisiunea pe car i-o facuse, de a nu pomeni nimic despre cele petrecute in noaptea cu pricina. I-a mai spus ca daca nu ar fi avut copii, l-ar fi ucis pe loc. Drept pedeapsa, insa, s-a topit in vazduh si nu si-a mai facut niciodata aparitia la familia ei.
Baku, mancatorul de vise
Japonezii superstitiosi gandesc ca visele urate se datoreaza spiritelor rele. Creatura supranaturala Baku este considerata a fi mancator de vise.
Baku este o corcitura de diverse animale: are chip de leu, trup de cal, coada de vaca, corn de rinocer si picioare de tigru. E inalt de aproape un metru, are capul si spatele negre, dar burta ii este alba si nasul arata infiorator. In timpul zilei este inactiv pt ca nu este dispus sa se miste in timp ce straluceste soarele. Imediat ce se intuneca, devine f sprinten si poate tocmai in aceasta trasatura a lui isi are originea asocierea lui cu visele.
Ori de cate ori cineva viseaza urat (si printre visele urate se numara: doi serpi incolaciti, vulpe cu voce de om, imbracaminte patata de sange, vas cu orez vorbitor etc.), acela apeleaza la Baku, rugandu-l sa-i manance visul cel rau.
Pe vremuri, se spune, japonezii tineau la capul patului o imagine care-l reprezenta pe Baku, ca sa-i poata pasa lui toate visele urate si sa scape de efectele negative ale acestora.
Religia in Japonia este altfel inteleasa decat in alte zone ale globului, cel putin altfel decat in tarile crestine. Aici convietuiesc intr-o ciudata interconexiune trei mari categorii de religii: shintoismul - religia autohtona nipona; budismul - religie de origine indiana care si-a facut intrarea in Japonia sub forma influentelor chineze; precum si crestinismul un reprezentant minor, dar totusi prezent aici in Japonia. Cu toate aceste, daca intrebi un japonez oarecare care este religia sa, exista o probabilitate mare ca acesta sa iti raspunda ca nu are nici o religie.
In acest articol voi incerca sa exemplific felul in care aceste religii si-au facut loc in Japonia si cum interactioneaza in civilizatia nipona, reusind sa coexiste intr-o relativa pace. Cu toate ca, asa cum am explicat mai sus se poate spune ca exista numai trei religii semnificative in Japonia, voi adauga la aceasta lista o ramura a budismului - religia zen, deoarece, rareori fiind considerata si tratata separat, m-a fascinat filosofia acesteia intr-o anumita perioada a vietii mele, dintotdeauna dorind sa descopar mai multe despre acest subiect.
Shintoismul
Deoarece ii lipsesc anumite caracteristici considerate de cercetatori necesare unei religii, inca mai exista indoieli daca sa fie sau nu considerata ca atare. In principiu, Shintou (a se citi “shinto”) este numele dat credinteler indigene ale japonezilor, ritualurilor inchinate spiritelor native, practicilor zilnice si modului traditional de gandire.
Cu toate ca japonezii nu sunt cu constiozitate shintoisti, multe din obiceiurile specifice sunt inca practicate, din care as vrea sa enumar cateva, considerate de referinta: vizitarea unui altar (shrine) in timpul sarbatorilor de Anul Nou, participarea la festivale, rugaciunile adresate zeitatilor shintoiste pentru succes la examenele scolare, binucuvantarea copiilor de catre zeitati in cadrul sarbatorii Shichi-go-san (7-5-3) si multe altele. Trebuie precizat de asemenea ca majoritatea nuntilor sunt celebrate sub tutela acestei religii. In general, japonezii apeleaza la aceasta credinta pentru succese materiale sau reusita in viata, iar la religia budista pentru fericire in viata de apoi.
La inceputurile istoriei, fiecare clan (uji) avea o zeitate guvernanta, iar multitudinea acestor zeitati este referita sub numele de yaoyoroz no kami (in trad. 8 milioane de zeitati). Rugaciunile spre acesti zei, care de cele mai multe ori erau personificari ale naturii, erau inchinate direct acestora, adeptii acestei religii neobosindu-se sa construiasca altare pana in jurul secolelor III si IVen. De abia in secolul 4, cand Japonia a fost unificata sub conducerea clanului Yamato (vezi perioda Kofun), religia shintou a inceput sa-si formeze o structura ierarhica cu zei Yamato si imparatul - marele preot in frunte, iar celelalte zeitati locale in continuarea ierarhiei. Primele istorii japoneze se constituie ca eforturi de a legitimiza linia de sange a imparatului ca apartinand zeilor, amestecand mituri si legende despre zeitatile clanurilor cu mitologia Yamato. Nu s-a format nici o doctrina shintou in adevaratul sens al cuvantului pana la mijlocul perioadei Heian, cand s-a stipulat ideea ca zeii shintou erau manifestari ale zeitatilor budiste, legand astfel credintele indigene de invataturile budiste.
In timpul perioadei medievale si inceputul perioadei moderne au aparut cateva secte care propavaduiau un Shintou pur si independent. Dintre acestea, cele mai de seama sunt Ise, Yosida si Fukkon Shintou. Dupa restaurarea Meiji, guvernul a facut un efort in sustinerea acestei religii, cu scopul de a mari puterea politica a imparatului. Altarele locale si festivalele au fost readuse la viata pentru a intra in linie cu doctrina nationala. Toate acestea au disparut imediat dupa cel de-al doilea razboi mondial, cand statul si religia au devenit doua lucruri distincte, iar shintoismul a devenit doar o alta religie printre multe altele.
Astazi exista mai mult de 500 de secte shintoiste, care reclama un numar de 7.15 milioane de adepti. Practicile shintoiste sunt in stransa legatura cu practicile religioase locale si familiale. Venerarea zeitatilor recoltei, a pomilor, a animalelor si a tuturor lucrurilor apropiate de casa, ramane totusi o parte integranta a obiceiurilor locale de astazi.
Budismul
Aceasta religie a fost introdusa in Japonia oficial in 538en din statul antic coreean Paekche (pentru mai multe informatii vezi perioada Asuka). Totusi, diversi vizitatori au introdus budismul in Japonia mult mai devreme, existand adepti ai acestei religii inca de la inceputul secolului V. Drumul care l-a urmat Budismul din India - tara de bastina a acestei religii si pana in Japonia trece prin China - stat centralizat in aceea vreme. In Japonia, acesta a ajuns tocmai in perioada consolidarii statului nipon, noua natiune unificata adoptand relativ rapid budismul si adaptandu-l conform necesitatilor sale.
De la sfarsitul secolului VI, Budismul a devenit principala credinta a clanurilor imperiale si altor conducatori locali, fiind considerata, cel putin din punct de vedere al nobililor, religie nationala. Printul Shoutoku (574-622en), unul dintre cei mai inflacarati adepti ai budismului, a initiat constructia a numeroase temple, incepad cu Houryuuji (cea mai veche cladire din lemn din lume) si continuand cu Koufukuji, Toudaiji, Yakushiji si Toushoudaiji.
Aceasta fiind prima filozofie religioasa introdusa in Japonia, Budismul a avut un puternic impact cultural si filozofic. Arhitectura, metalurgia, medicina si chiar si tehnicile agricole au fost puternic influentate de conceptele budiste. Multe alte valuri de invataturi budiste introduse din China au continuat sa modeleze cultura japoneza si in perioadele ulterioare, incepand din perioada Heian si terminand cu periada Edo.
Nelinistile politice si sociale, precum si cresterea importantei castei soldatilor in timpul perioadei Heian, au condus la aparitia unui budism apocaliptic, care a pus bazele unei noi periode in istoria budismului, pe avea sa inceapa in perioada Kamakura. Aceasta renastere a avut loc pe fondul aparitiei sectelor Nichiren, Joudo, Joudo Shinshuu si Zen (aceste fiind si la ora actuala cele mai importante secte budiste), care propavaduiau salvarea sufletului prin gratie, concept diferit fata de filozofia budista a nobililor din perioada Nara. Aceste secte sustineau ca simpla repetare a cuvintelor “Namu myou houren gekyou” (Imi pun credinta in sutra Lotus) sau “Namu amida butsu” (Imi pun credinta in Amida Buddha) sau meditatia in cazul sectei Zen, erau suficiente pentru a salva sufletul cuiva. Cu aceasta infatisare populara, noul Budism s-a raspandit rapid, fiind intarit in perioada Edo de sistemul danka, introdus de shogunat si cerand tuturor famililor sa se inregistreze la unul din multele temple budiste din tara. Instituit ca un sistem pentru inlaturarea crestinismului, totodata a ajutat guvernul sa tina evidenta persoanelor.
In 1994 se sutine ca existau 89,8 milioane de adepti ai budismului in Japonia. Sectele traditionale inca sunt puternice in zonele rurale, dar noile infintate secte dupa cel de-al doilea razboi mondial, pe baza filozofiei Nichiren au reusit sa castige numerosi adepti din cadrul mediului urban, astfel secta Souka Gakkai sustine ca ar avea aproximativ 8 milioane de adepti; Rissu Kouseikai - 6,48 milioane, iar Reiyuukai, 3.07 milioane.
Concluzionand, se poate afirma ca vechile si noile secte budiste coexista intr-o armonie ecumenica, propovaduind activ pacea si ajutand refugiatii.
Zen
Practicantul zen cauta iluminare prin disciplina si meditatie si asteapta salvarea sa si a tuturor fiintelor inzestrate cu constiinta.
Postura meditativa zazen a fost din timpuri stravechi o tehnica budista pentru atingerea iluminarii. Totusi, secta Zen, originara din China, a fost prima care a sustinut ca orice element al vietii, mancarea, dormitul, mersul sau statul ar putea fi aplicate pentru a medita.
Calugarul Eisai a introdus secta budista Rinzai din China in Japonia la sfarsitul secolului XII, iar calugarul Dougen a introdus ceea ce acum poarta denumirea de Scoala de Budism Soutou imediat dupa aceasta, la inceputul perioadei Kamakura.
Incercand o combinatie de zanen si kouan (ghicitori paradoxale formulate de un maestru ca tema de meditatie), secta Rinzai a fost extrem de populara printre samuraii de rang inalt si nobili. Cateva temple Rinzai inca exista, si sunt destul de faimoase: Daitokuji si Nanzenji in Kyoto si Kenchouji si Engakuji in Kamakura. Probabil ca una dintre cele mai faimoase formulari kouan este: “Care este sunetul facut de o singura mana care aplauda?”
Secta Soutou, insa, sustine ca meditatia zazen, este suficienta pentru atingerea iluminarii. Calugarul Daugen nu a avut nici un interes pentru putere si faima, stabilindu-si manastirea in munti, aproape de prefectura Fukui, departe de capitala. Propavaduind ca oricine poate atinge iluminarea, a atras numerosi adepti din randul samurailor de clasa inferioara si oamenilor obisnuiti.
O alta secta zen, scoala Oubaku a fost introdusa din China mult mai tarziu, la inceputul perioadei Edo. Scripturile aceste secte sunt citite in limba chineza, iar ritualurile si decorul pastreaza o culoare pur chinezeasca.
Zen a avut o puternica influenta asupra culturii Japoneze. Calugarii Rinzai au jucat un rol important in introducerea culturii chineze. Literatura gozan - scrierile preotilor din cele cinci mari temple Zen, au contribuit foarte mult la dezvoltarea literaturii in Japonia. Deasemenea, influente Zen se remarca si in pictura, ajutand la producerea unor capodopere pictate cu cerneala precum si portrete religioase. Gradinile cu pietre si nisip, considerate tipice in Japonia sunt creatii Zen. Ceremonia ceaiului, deasemenea, isi are originile in introducerea in Japonia a pulberii pentru ceai de catre Eisai, binenteles adusa din China. Faimosi maestrii ai ceremoniei ceaiului, printre care amintesc pe Sen no Rikyuu, a fost un adept al filozofiei Zen.
Astazi, sunt aproape 3.32 milioane de adepti Zen inregistrati, adica putin sub 4% din toti adepti budismului in Japonia. Dintre aproximativ 77.000 temple budiste din Japonia, 21.000 apartin sectei Zen, din care 14.700 sectei Shoutou. Aceste temple sponsorizeaza o varietate de activitati pentru propaganda, printre care amintesc organizarea de tabere de studiu pe tema zen, introducerea filozofiei zen in vest, precum si in Europa.
Crestinismul
Crestinismul a fost adus in Japonia de un grup de misionari condusi de Francis Xavier in 1549. Aceasta religie s-a raspandit rapid, datorita politicii bratelor deschise ale lorzilor feudali care au apreciat faptul ca misionari au adus nu numai o religie noua, ci si noi oportunitati de comert. Totusi, acesta perioada de rapida raspandire a crestinismului s-a dovedit a fi foarte scurta, caci in 1587, Toyotomi Hideyoshi a interzis brusc aceasta religie. Dupa un recensamant facut la cativa ani dupa acest eveniment se spune ca erau apoximativ 200.000 de japonezi crestini, dar se suspecteaza ca aceasta suma era numai jumatate din cea reala. Supresia crestinismului a devenit mai stricta sub regimul Tokugawa (perioada Edo), ajungand la un eveniment tragic in 1637, cand o revolta crestina la Shimabara a fost inabusita fara mila. Interzicerea crestinismului a continuat pana in 1873, cand libertatea religiei a fost reinstalata de catre guvernul Meiji, dar cu toate acestea flacara crestinismului in Japonia aproape se stinsese, fiind sustinuta doar de cateva grupulete apropiate.
Incluzand catolicii (448.000) si protestanti (527.000), japonezii crestini la ora actuala sunt in numar de aproximativ 975.000. Exista de asemenea cateva religii noi care flutura stindardul crestinismului si care sustin ca au in jur de 550.000 adepti. Totusi, ca procent de populatie, sunt mai putin decat erau in secolul XVII.
In general, cu nunti Shintoiste si mormantari budiste, japonezii pot fi numiti toleranti sau chiar indiferenti la religie, si nu sunt prea receptivi la conversia crestina. Acest fenomen este posibil sa se datoreze radacinilor politeistice shintou, dar totusi, Japonia reprezinta un contrast puternic fata de situatia statelor asiatice alaturate, unde crestinismul si budismul se lupta umar la umar.
In ciuda popularitatii reduse a crestinismului in Japonia, impactul asupra culturii este mult mai vast si nu se poate masura in cifre. Astfel, un rol important jucat de crestinism a fost modernizarea tarii la sfarsitul secolului XIX. Stilul de viata crestin, codul moral si eticile au intervenit in viata nipona.
Un astfel de exemplu, in care crestinismul a avut un impact puternic este educatia, in special pentru scolile de fete sau gimnaziu. Exista astfel 800 de scoli de crestinism la nivel de gimnaziu, mult mai multe decat alte tipuri de religii. Multi dintre ganditorii moderni ai Japoniei au fost crestini, incluzand pe Niijima Jou, Uchimura Kanzou si Uemura Masahisa, majoritatea remarcandu-se prin filozofia sociala. Prin intermediul acestora unanisti s-a format si dezvoltat o puternica miscare socialista.
Oa! foarte interesant, eu chiar nu stiam ca sunt atatia crestini in Japonia . “Care este sunetul facut de o singura mana care aplauda?” Cu asta chiar ca mi-ai dat o tema de meditatie, si am incercat sa aplaud cu o mana, scoate un sunet dar cred ca nu asta era de fapt ideea
Chiar ai studiat tu chestiile astea sau asa e luat articolul? Ca...daca mai stii, mai zi-ne si noua
uite si o continuare la ce ai scris tu ziais despre sabii:
Primele dovezi ale existentei sabiilor in Japonia dateaza din 240en, in timpul perioadei Yayoi, cand regina Himeko a trimis tribut dinastiei Wei din China 2 sabii. Totodata, in 280en se inregistreaza importarea din China a numeroase sabii din fier. Se banuieste ca arta forjarii otelului a venit imediat dupa aceasta din China prin intermediul Koreei, dar detaliile sunt inca necunoscute.
In secolul V au aparut primele sabii fabricate pe scara larga in Japonia. Acestea erau drepte, cu o singura lama, si purtau numele de chokuto. Metoda durificarii otelului, foarte specifica in Japonia in fabricarea sabiilor, a fost utilizata pentru intaia oara in secolul VI. Perioada sabiilor drepte a durat pana la inceputul perioadei Heian (secolul VIII), cand stilul de lupta sa schimbat, devenind predominanta lupta calare. Pentru a acomoda utilizarea sabiilor cu calaria, acestea au devenit curbe, mai lungi si tot cu o singura lama, purtand denumirea de tachi. Intre chokuto si tachi exista mai multe stiluri intermediare, cele mai cunoscute fiind kogarasumaru (sabie scurta cu 2 muchii ascutite) si kenukigatatachi. Termenul de Nipponto sau Nihonto (ce inseamna “sabie japoneza”) se refera la sabiile curbe.
Perioada Heian, care se considera punctul de inceput al istoriei sabiilor japoneze, se caracterizeaza prin faptul ca multe ideologii au fost importate din China si modificate astfel incat sa fie japoneze. Majoritatea lucrurilor pe care acum le consideram specifice Japoniei, au luat nastere in aceasta perioada. In aceasta perioada a aparut si ideea fabricarii sabiilor prin forjare, astfel incat suprafata exterioara sa fie dura, iar miezul moale.
Sabiile fabricate si folosite in aceasta perioada intra in clasa tachi. Totodata, acum a aparut obiceiul semnarii lamelor de sabie, astfel probabil cea mai veche sabie tachi, poarta semnatura fauritorului: Sanjo Munechika, iar cea mai veche sabie semnata care poarta si data fabricarii, a fost facuta de Namihira Yukimasa.
Invingerea clanului Taira de catre Minamoto no Yoritomo a fost evenimentul ce marcheaza trecerea la perioada Kamakura, dar totodata si evenimentul ce marcheaza trecerea puterii in mainile clasei samurailor. Se spune ca aceasta este epoca de aur a sabiilor japoneze, acestea devenind mult mai perfectionate din toate punctele de vedere, inclusiv cel estetic. Caracteristic sabiilor in aceasta perioada este latimea lamei - mai mare decat in perioada precedenta, diferenta mica intre latimea lamei la baza si la varf, precum si forma varfului, care de cele mai multe ori era de tipul ikubi (“ceafa de taur”).
Spre sfarsitul perioadei Kamakura au avut loc doua invazii mogole (1274 si 1281). Intalnirea cu noi arme, tehnologii si tactici, a demonstrat cateva slabiciuni ale sabiilor tachi, ca de exemplu faptul ca varful lamei se putea rupe usor si nu putea fi reparat. Aceste experiente acumulate in batalii, a afectat proiectarea formei in viitor a sabiilor.
Odata cu rasturnarea puterii shogunatului Kamakura, curtea imperiala a preluat din nou conducerea, dar pentru scurt timp - la inceputul perioadei Muromachi. Aceasta perioada este caracterizata printr-un razboi aproape continuu. Conditiile istorice a determinat astfel cresterea in importanta a infanteristului, si odata cu aceasta aparitia de sabii lungi, pentru doua maini, folosite pentru a puncta lovituri puternice, devastatoare. Aceste tipuri de sabii poarta denumirea de odachi sau nodachi, avand peste un metru in lungime (deseori 120-150cm). Din aceasta perioada dateaza si sabii lungi de aproape 2 metri, insa erau folosite doar pentru ceremonii.
Dupa o scurta perioada de pace la mijlocul acestei perioada, in 1467 a reinceput batalia pentru putere. Intreaga tara a fost cuprinsa de un razboi constant timp de 100 de ani, cand intr-un final Oda Nabunaga si Toyotomi Hideioshi au reusit sa reuneasca si sa aduca pace in Japonia. Aceasta perioada este cunoscuta sub denumirea de Senkogu (perioada in care tara era in razboi).
Sabiile din aceasta perioada se despart in 3 grupe caracteristice istorice: 1394-1466; 1467-1554 si 1555-1595.
In prima perioada (1394-1466), odata cu cresterea armatelor, asa cum spuneam mai devreme, a scazut numarul soldatiilor calare, ceea ce a condus la o crestere in importanta a soldatilor pedestrasi. Cu toate ca se mai fabricau sabii tachi sau odachi, perioada de glorie a sabiilor katana se apropie. Sabiile mai scurte erau mai usor de purtat si mai usor de scos din teaca. Centrul curburii lamei s-a deplasat spre varf, fiind astfel concepute pentru a fi folosite din picioare. Majoritatea sabiilor aveau in lungime 69,7-72,7cm, si se ingustau spre varf. Spre sfarsitul acestei perioade, aproape toate sabiile produse poarta denumirea de uchigatana.
In ceea de-a doua perioada (1467-1554), pe masura ce mobilitatea trupelor a devenit un punct strategic, sabiile au devenit din ce in ce mai scurte. Majoritatea sabiilor fabricate in aceasta perioada erau de 60-65cm in lungime, si aveau o latime aproape egala in lungimea acesteia. Aceasta a fost perioada de glorie a sabiilor katana. Acesta este un tip de sabii relativ scurte, care este purtata la curea, in teaca, cu muchia ascutita indreptata in sus. Acest fapt permitea scoaterea sabiei din teaca si lovirea dintr-o singura miscare, pe cand tachi se purta atarnata de curea, cu muchia taietoare indreptata in jos. Totodata, necesitatea unei surse continue de sabii, a determinat faptul ca nu toate sabiile fabricate in aceasta perioada sa aiba standardele inalte la care se ridicau in perioadele precedente. Termenul de kuzauuchi este folosit pentru a denota sabiile fabricate in masa, pornind de la un model de calitate. In aceasta perioada este inregistrat faptul ca in jur de 100 de mii de sabii au fost exportate in China, aflata sub conducerea dinastiei Ming.
Sfarsitul perioadei Muromachi (1555-1595) a marcat schimbarea totala a modului in care se purtau razboaiele in Japonia prin introducerea armelor de foc. Astfel, portughezii au introdus in 1543 primele arme de foc in Japonia. Cu toate ca primele astfel de arme nu erau foarte bune din punct de vedere al acuratetii, si necesita o perioada indelungata pentru reincarcare, Oda Nobunaga le-a folosit pentru prima oara cu succes in batalia de la Nagashino din 1573. Trupele calare ale clanului Tadeka (fiind cunoscute in aceea perioada ca o formatie de elita in Japonia) au fost complet decimate de un grup de samurai purtand arme de foc. Din acest moment trupele calare au devenit complet nefolositoare. Campul de batalie a revenit astfel formatiilor stranse de pedestrasi, armati cu pistoale. Armurile au devenit grele si groase pentru a proteja purtatorul de gloante, iar sabiile au devenit din nou mai lungi, mai grele si mai robuste pentru a putea la randul lor penetra armurile.
Dupa ce Oda Nobunaga si Toyotomi Hideyoshi au unificat Japonia, puterea politica a preluat-o Tokugawa Ieyasu. Acesta a creat un stat feudal guvernat central, care a reusit sa supravietuiasca aproape neschimbat timp de 250 de ani. Aceasta perioada este cunoscuta ca fiind perioada Edo (1596-1868). Acum sabiile au devenit mai rafinate, materiile prime au devenit mai usor de procurat, iar fierariile au putut sa schimbe experienta si cunostiinte. Pentru ca in aceasta perioada exista o multime de modele de sabii, sabiile fabricate inainte de aceasta perioada sunt referite ca “sabii vechi” iar sabiile din aceasta perioada ca fiind “sabii noi”. Asfel, o categorizare a sabiilor in functie de varsta ar arata asa:
-jokoto (sabii antice) - pana in 795;
-koto (sabii vechi) - 795-1596;
-shinto (sabii noi) - 1596-1624;
-shinshinto (sabii noi-noute) - 1624-1876;
-gendaito (sabii contemporane) - 1876-1953;
-shinshakuto (sabii moderne) - din 1953 si pana in prezent.
Datorita faptului ca dupa lunga perioada de razboi a urmat o lunga perioada de pace, numarul mare de samurai s-au trezit astfel fara ocupatie. Au fost infiintate numeroase scoli de lupta cu sabia in aceasta perioada, iar fabricarea sabiilor a devenit mai mult o arta.
Cand shogunatul Tokugawa a cazut, puterea a fost preluata de imparatul Meiji (1878). Acesta a fost momentul inceperii modernizarii Japoniei, perioada referita de obicei ca “restaurarea Meiji”. Samurai au fost depravati de privilegiile avute inainte - incluzand dreptul de a purta daisho (perechea de sabii, lunga si scurta, fapt ce era un semn distinct al clasei samurailor). Fara o piata de desfacere pentru sabii, majoritatea fierariilor au ramas fara venituri. In timp de militarismul crescand si apoi razboiul mondial (II) au facut ca interesul pentru sabii sa revina, acestea au fost fabricate in masa in diverse intreprinderi.
Dupa ce Japonia a pierdut razboiul, o alta lovitura a fost aplicata iubitorilor de sabii, si anume faptul ca America a interzis fabricarea acestora. Totodata, in jur de 400.000 de sabii istorice si artistice au fost confiscate de America. Arta sabiilor japoneze era pe cale de disparitie...
Din fericire, in 1953 - perioada Showa, fabricarea sabiilor a devenit din nou legala, si traditia aproape moarta a fost adusa la viata. Deoarece inca erau mari maestrii ai fauririi de sabii in viata, au putut preda stafeta generatiei urmatoare. La ora actuala in Japonia sunt in jur de 250 de fierarii, ce produc sabii care depasesc in frumusete si calitate chiar si cele mai bune produse ale istoriei sabiilor...
Tehnologia otelului este una dintre cele mai vechi stiinte ale lumii, ajunse la nivelul de arta in fabricarea armelor. Dinastiile chineze medievale au fost cele dintai care au dezvoltat aceasta stiinta, cu mult timp inainte ca tehnologia otelului sa apara in Europa si Japonia. Chiar acest lucru a permis acestor dinastii sa exercita o asemenea putere. Tehnologia otelului a ajuns in Japonia de abia incepand cu anul 589 (sfarsitul perioadei Kofun), asimiland-o si perfectionand-o in continuare. Incepand cu aceasta data tehnologiile dezvoltate de ambele civilizatii au colaborat ajungand la un nivel de arta in secolele XIV si XV (perioada Muromachi), dar odata cu aparitia armelor de foc, China a abandonat studiul metalurgiei, pe cand Japonia a incercat sa-l continue. Pentru mai multe informatii despre cum a fost influentata arta fabricarii sabiilor de istoria Japoniei cititi articolul “Sabiile japoneze de-a lungul istoriei”.
Sabiile din otel se confrunta cu o dilema metalurgica, si anume, otelul trebuie sa fie dur ca sa poata fi ascutit cat mai bine, dar in acelasi timp durificarea otelului atrage dupa sine o fragilitate accentuata ce poate conduce la ruperea usoara a lamei. Pe tot intinsul lumii, s-au dezvoltat numeroase tehnici pentru rezolvarea acestei probleme, dar dintre toate, solutia japonezilor (inspirata din tehnologia chineza) este considerata cea mai fiabila. Tehnica lor presupune folosirea unei structuri compozite, din otel dur (cum mult carbon) si otel moale (cu putin carbon), combinata cu durificarea selectiva prin calire. Multi cunoscatori considera ciudat faptul ca, neavand cunostiinte moderne de metalurgie, fierariile din trecut au reusit sa obtina un asemenea delicat balans.
Otelul din care sunt fabricate sabiile japoneze este obtinut din oxid de fier negru, ca nisipul (Fe2O3), denumit in Japonia satetsu. Pentru a obtine otel, este necesara eliminarea oxigenului, si introducerea carbonului in proportii bine delimitate. Acest procedeu poarta denumirea de rafinare. Spre deosebire de procedeele din restul lumii, japonezii, pentru a rafina minereul de fier folosesc o temperatura mai scazuta, obtinand astfel otelul primar - tamahagane. Culoarea si textura acestui otel depinde de gradul de impuritati ale minereului, si este specific locului de extractie. Fierarul alege dintre aceste bucati de fier cele care sunt corespunzatoare, iar apoi le sorteaza in functie de continutul de carbon, care poate fi indentificat prin culoare, textura si duritate, cu toate ca nu existau metode standardizate, selectia bazandu-se pe experienta in primul rand. Fiecare bucata de otel in parte este batuta pana se obtin forme plate, care apoi sunt rupte in bucati mici, rectangulare (cu laturile intre 7 si 13 cm si cantarind 2 pana la 3.5 kg). Trebuie precizat faptul ca o sabie finisata cantareste numai jumatate din aceasta greutate, mult otel fiind pierdut, sau mai bine spus inlaturat de fierar in timpul procesului.
Bucatile de metal sunt impaturite in hartie de orez si acoperite cu lut si paie arse, dupa care este incalzit si batut cu ciocanul. Acest procedeu este repetat de cateva ori, prin bataile ciocanului, otelul se amesteca cu el insusi, fiind eliminate impuritatile sau golurile de aer care ar putea compromite rezistenta lamei finale. Prin impaturirea repetata prin bataie pe nicovala lama finala va avea o textura asemanatoare cu a lemnului, textura ce poarta denumirea de hadame, si este diferita in functie de directia de impaturire a otelului: pe lungime, pe latime sau combinata. Pentru a obtine sabii de calitate ridicata, fierarii priceputi combina mai multe tipuri de otel, din diferite surse si cu diferite concentatii de carbon sau alte impuritati. In acest caz devine foarte importanta modalitatea de impaturire la bataia pe nicovala, astfel ca, in final sabia sa aiba o concetratie diferita de carbon, urmand o logica bine stabilita.
Aici se face diferentierea intre diferitele stiluri, intre diversii maestii inca existenti in Japonia. Exista numeroase scoli, care au diverse principii in legatura cu forma finala a sabiei si distibutia otelului cu concentratie ridicata de carbon, respectiv cu concentratie scazuta, de-a lungul lamei sabiei. Cel mai des intalnit caz este folosirea a doua tipuri de otel - suprafata si miezul - binenteles suprafata dura (cu continut ridicat in carbon) iar miezul moale (cu continut scazut in carbon). Totodata exista o multitudine de altfel de aranjamente, spre exemplu este posibila combinarea a 4 tipuri de oteluri (miezul, laturile si muchia ascutita), sau chiar 5 (miezul, laturile, muchia ascutita, si muchia neascutita din spatele lamei). Este necesara o pricepere extraordinara pentru a pune impreuna atatea bucati de metal intr-o singura lama, fara pori sau alte greseli. Orice deschidere sau spartura poate conduce la un esec, adica o lama inferioara.
Otelul pentru fabricarea exteriorului lamei, denumit kawagane este cu continut mare in carbon, si este batut inainte de 13 pana la 20 de ori. Otelul pentru miezul lamei poarta denumirea de shingane, are un continut in carbon mult mai scazut si este batut de aproximativ 10 ori. Laturile sunt fabricate din otel denumit hochogane (sau hagane), care este fabricat din otel rafinat (tamahagane) combinat cu zukuroshigane (fier reciclat din vechi obiecte) si batut de aproximativ 18 ori. Otelul folosit pentru spatele lamei este numit munegane si este de obicei un otel dur.
Dupa ce partile componente ale lamei au fost puse impreuna, fierarul finizeaza prin bataie lama in forma finala aproximativa. Dupa obtinerea formei generale, finisarea incepe de la varf (kissaki - punctul), apoi partea taietoare (monouchi), iar in final partea de la baza manerului (nakago). Ultima etapa este finisarea planelor si liniilor lamei.
Cea mai critica etapa din fabricarea sabiilor este calirea - yaki-ire. Lama este acoperita cu o pasta de lut, pulbere de charcoal si nisip pulverizat. Pasta este aplicata mai mult pe spatele lamei decat pe muchia taietoare, astfel muchia taietoare va fi durificata mult mai puternic decat restul lamei. Zona de trecere intre staratul gros de pasta si cel subtire de pe muchia taietoare va da lamei o textura finala asemanatoare cu valurile marii. Cateodata, marii maestrii fierari aplica dungi de pasta (strat gros) de-a lungul muchiei taietoare. Aceasta, in urma calirii va produce zone dure si zone moi pe muchia taietoare, tehnica ce poarta denumirea de ashi. Functia acestora este de a limita deteriorarea lamei pe zone mici, acolo unde zonele dure incep sa fie ciupite. Totodata, aceasta alternanta ofera sabiei o buna rezistenta la soc, deci va fi mai greu de rupt.
O alta particularitate a calirii este aceea ca lama se va curba datorita incalizirii diferentiale a varfului sabiei si a bazei acesteia. Fierarul trebuie sa anticipeze aceasta curbura si sa dea lamei o forma initiala mai putin curbata decat forma finala dorita, dar cateodata este necesara ajustarea acesteia dupa durificare.
Lama finala este ascutita, aceasta fiind alta arta, si echipata cu maner, teaca si celelalte accesori. Uneori aceste accesori pot devenii mult mai scumpe decat lama insasi, de aceea rareori in istoria Japoniei se folosea doar un maner simplu si o teaca din lemn, la fel de simpla. Poate ca tocmai aceasta simplitate, motivata financiar, a determinat ca aceste sabii sa fie atat de apreciate de lumea din exteriorul Japoniei.
De-a lungul istoriei Japoniei se remarca 5 scoli de traditie in faurirea sabiilor (Gokaden):
Yamashiro-den - a fost cea mai importanta incepand cu sfarsitul perioadei Heian pana la sfarsitul perioadei Kamakura. Cateva scoli faimoase din aceasta ramura sunt: Sanjo, Gojo, Avataguchi si Rai.
Yamato-den - cea mai veche dintre cele 5 ramuri traditionale, a avut o renastere puternica in perioada Kamakura. Scolile din aceasta ramura cuprind: Senjuin, Tagain, Taima, Shikkake si Hosho.
Bizen-den - este faimoasa prin fabricarea sabiilor curbate puternic, a inceput sa fie cunoscuta incepand cu perioada Heian. Cea mai faimoasa scoala din aceasta traditie este Osafune.
Soshu-den - a fost formata in perioada Kamakura. Multi dintre cei mai cunoscuti fierari din istoria Japoniei apartin acestei scoli (ex. Yukimitsu si Masamune).
Mino-den - este cea mai tanara ramura. A exercitat o puternica influenta incepand cu sfarsitul perioadei Kamakura si pana la sfarsitul perioadei Muromachi. Include scolile Kanebo, Muramasa si Kamenori.
Ţară insulară, situată la ,,Soare răsare", puternic industrializată (a doua putere economică a lumii) are totuşi ca simboluri naţionale trei elemente naturale : crizantema, floarea de cireş şi vulcanul Fuji.
Japonia constă din peste 3000 de insule mici şi patru insule principale. Hokkaido, cea mai nodică (78.508 km2 ), are un lanţ muntos central înconjurat de depresiuni fertile de coastă. Honshu (230.448 km2 ) este de asemenea muntoasă şi conţine cel mai înalt vârf al Japoniei, Fujiyama (3770m). Shikaku (18.757 km2) şi Kyushu (42.079 km2) au de asemenea munţi şi câmpii. Cele patru insule au mulţi vulcani activi, izvoare termale şi cutremure frecvente.Deoarece insulele sunt formate din munţi în proporţie de 85%, depresiunile sunt puţine, ele găsindu-se numai aproape de coastă, precum Kanto, cea mai mare dintre câmpii, şi văile râurilor.
Aproximativ 3/4 din suprafaţa Japoniei este presărată cu munţi. Regiunea Chubu din centrul ins. Honshu este numită "Acoperişul Japoniei"
şi mai sunt mulţi munţi mai înalţi de 3.000 m.
Cel mai înalt munte al Japoniei este Muntele Fuji (3.776 m.) pe marginea Prefecturilor Yamanashi şi Shizuoka. Al doilea vârf înalt al Japoniei este Kitadake în prefectura Yamanashi, la 3.192 m., şi al treilea vârf este Hotakadake la 3.190 m, la marginea dintre prefecturile Nagano şi Gifu.
Deşi este situată departe de Cercul de Foc al Pacificului, Japonia are mai multe zone vulcanice - de obicei considerate şapte - din nord până în sud. Din numărul total de vulcani, aproximativ optzeci sunt activi, incluzând Mt. Mihara pe insula Izu Oshima, Mt. Asama la marginea prefecturilor Nagani şi Gunma, şi Mt. Aso în Prefectura Kumamoto. Japonia are aproximativ 1/10 vulcani activi din cei 840 vulcani activi ai lumii, chiar dacă are numai 1/400 din suprafaţa pământului. Mt. Fuji, inactiv din ultima erupţie din 1707, nu dă nici un semn că n-ar mai putea erupe încă odată în zilele noastre.
Chiar dacă vulcanii pot cauza mari pagube în timpul erupţiilor mari, ei contribuie, fiind o sursă de turism. Zone turistice, ca de exemplu Nikko, Hakone, Pen. Izu, sunt faimoase pentru verile lor calde şi scenariul atractiv al munţilor vulcanici.
Toţi aceşti vulcani spun, de fapt, că scoarţa Pământului de sub Japonia este instabilă şi plină de energie. Astfel, Japonia este una din acele ţări care au mult de suferit de pe urma cutremurelor. În fiecare an au loc aprox. 1.000 de cutremure destul de puternice pentru a fi simţite. În Ianuarie 1995, Marele Cutremur Hanshin-Awaji a ucis 6.000 de oameni, 40.000 fiind răniţi iar 200.000 rămaşi fără case.
Japonia este o ţară insulară care formează un arc în Oc. Pacific la est de Asia. Teritoriul ei conţine patru insule mari numite Honshu, Hokkaido, Kyushu, Shikoku, împreună cu multe insule mai mici. Oc. Pacific se întinde în est iar Marea Japoniei împreună cu Marea Chinei de Est separă Japonia de continentul asiatic.
În termeni de latitudine, Japonia coincide aprox. cu Marea Mediterană şi cu oraşul Los Angeles din America de Nord. Paris şi Londra au latitudini puţin spre nord de Hokkaido.
Teritoriul total al Japoniei este cam de 378.000 km2. Are aproape acelaşi teritoriu ca Germania, Finlanda, Vietnam sau Malaysia. Are doar 1/25 din mărimea S.U.A. şi este mai mică decât statul California.
Linia de coastă a Japoniei este puţin variată. În unele locuri, cum ar fi Kujukurihama în Prefectura Chiba, sunt plaje lungi(60 km) şi calde. Coasta Prefecturii Nagasaki este un exemplu de zonă caracterizată prin peninsule, golfuri şi insule foarte depărtate de ţărm (cum ar fi Arh. Goto şi insulele Tsushima şi Iki, care fac parte din prefectură. Acolo sunt şi zone iregulate de coastă cu multe golfuri şi dealuri abrupte cauzate de submersia plăcii de coastă realizând schimbări în scoarţa Pământului.
Un curent oceanic cald este Kuroshio (sau Curentul Japonez) care pluteşte dinspre nord-vest spre sudul Arh. Japonez, şi o ramură a lui, Curentul Tsushima, pluteşte pe coasta de vest a ţării, pe Marea Japoniei. Dinspre nord, un curent rece numit Oyashio (sau Curentul Ohotsk) care pluteşte spre sud de coasta de est a Japoniei, şi o ramură a lui, numit Curentul Liman, intră în Marea Japoniei dinspre nord. Aceste curente, cald şi rece, produc produc resurse abundente de peşte în mările din apropierea Japoniei.
Broasca: In Japonia se considera ca broasca atrage fericirea si norocul, devenind protector al calatoriilor. Unele persoane poarta ca amuleta imaginea unei broaste. Exista credinta ca broasca se substituie, in cazul unei nenorociri, celui care o poarta asupra sa.
Bambus: bambusul a fost intotdeauna un simbol norocos, reprezentand tenacitate si curaj. Bambusul e pleaca in bataia vantului, dar tulpina lui dreapta si perfect inaltata spre cer nu se rupe. Alaturi de pin si de prun, bambusul este unul dintre cei trei copaci de bun augur.
Bursuc: este simbolul sireteniei si al inselatoriei. Bursucii variaza ca temperament: ei pot fi smecheri, prieteni credinciosi sau nebuni, usor de pacalit. De multe ori bursucul este zugravit in straie de calugar budist si, in aceste cazuri, el simbolizeaza recunostinta.
Fasole: fasolea prajitaare virtutea de a alunga spiritele malefice si demonii. In unele parti ale Japoniei se considera ca boabele de fasole opresc sau preintampina durerile de masele.
Funie: funia impletita, shimenawa, facuta din pai de orez, este un simbol protector. Ea este pusa in locuri sfinte pt a bloca spiritele malefice, pt a feri de accidente si calamitati, marcand granita dintre locul sfant si cel nepurificat. Cu prilejul Anului Nou, se considera ca shimenawa aduce noroc si fericire doar in casele napangarite de rele, avand si darul de a indeparta spiritele malefice.
Mistret: este un animal zodiacal in Japonia, fiind considerat simbolul curajului. Insusi Zeul Razboiului calareste uneori un mistret.
Pestera: In mitologia japoneza pestera este simbol al regenerarii. Intrarea in pestera inseamna intoarcerea la origini si, deci, parasirea cosmosului. Iesirea din pestera anunta restabilirea legaturii dintre Cer si Pamant.
Un vizitator grăbit, care nu trăieşte permanent în mijlocul realităţilor Japoniei, dar pe care ar dori să le cunoască şi să le înţeleagă, se mulţumeşte cu puţinele constatări personale. Aşa de pildă dacă vrei să cauţi o aunimtă adresă într-un oraş japonez, cu atât de mult în capitală, trebuie să întrebi un localnic. Imaginaţi-vă că într-un oraş ca Tokyo, cu o suprafaţă de peste 2100 km2 şi peste 12 mil. loc., eşti nevoit, ca străin, să te descurci fără a vedea vreo denumire a străzilor sau un număr de casă. Marile hoteluri sunt desenate şi marcate pe hartă, iar hărţile pe care le găseşti gratis în metrou sunt scrise, în majoritatea cazurilor, cu ideograme nipone, dublate de denumiri în engleză.
Amabilitatea deosebită a japonezilor te salvează din orice situaţie. Ştiţi care este viteza medie de trafic în Tokyo ? Circa 19 km/oră ! Şi asta din condiţiile în care majoritatea locuitorilor şi vizitatorilor utilizează metroul şi trenul subteran ! La restaurant însă, este indicat să te afli cu colegi japonezi, care să-ţi explice cam ce cred ei că e foarte bun şi pentru tine din lunga listă oferită. Buna "sushi" sau, însoţit de fructe de mare, la care se adaugă de obicei "sake" cald şi bere, te fac să vezi faţa umană a acestei civilizaţii a muncii.
Străinii sunt puşi adesea în faţa multor obiceiuri, tradiţionale în Japonia, pe care cunoscându-le, sfârşesc prin a le îndrăgi.Ceremonia preparării ceaiului ca şi ikebana (arta aranjamentelor florale), se învaţă în şcoli speciale, chiar de către străinii, subvenţionaţi de japonezi, pentru a răspândi în ţările lor de origine aceste minunate tradiţii. La Tokyo acestea sunt motive de atracţii turistice costisitoare. De fapt, la nivelul economiei japoneze, a veniturilor pe locuitor de peste 40.000 de dolari (locul I în lume), preţurile, în special cele practicate în turism, sunt deosebit de ridicate. Acestea descurajează un segment important al populaţiei globului, din moment ce anual Japonia este vizitată de circa 3,5 milioane de străini ce aduc 4,5 miliarde de dolari, în timp ce Franţa primeşte peste 60 de milioane de turişti străini şi circa 28 de miliarde de dolari.
Vechiul şi noul japonez
Împăraţii care se succed la tronul ţării au privilegiul de a da epocii istorice în care domnesc o denumire simbol, şi mai mult o dată cu ei începe o nouă numărare a anilor. Cele mai cunoscute sunt epoca Meiji sau epoca luminată, între anii 1868-1926, şi epoca actuală Showa (a împăratului Hiro-hito).
În inima metropolei moderne se conserva o serie de monumente istorice, cu o arhitectură deosebită de cea actuală, majoritatea amintind de perioadele glorioase ale Japoniei. Turiştii, oricât de grăbiţi ar fi, încearcă să vadă, în funcţie de timp nu numai străzile renumite din cartierul comercial Ginza sau magazinele cu articole electronice sau de telecomunicaţii de ultima generaţie din Asakusa, ci şi câte ceva din ce Tokyo a fost cândva.
Palatul Edo, construit în timpul sogunului Jeyasu Tokugawa (1603-1616) pe locul unui sat de pescari, a fost reşedinţa sogunurilor până la abolirea sogunatului. Reşedinţa împăratului se mută la Nara (710-794) la Kyoto (794-1869), iar o dată cu începutul epocii Meiji, la Edo care devine Tokyo. Înflorirea "Capitalei răsăritene", o dată cu cea a epocilor pe care le parcurge, se transformă treptat într-o mare metropolă.
Între Gara Centrală Tokyo şi Uchibaridari Avenue se întinde Palatul Imperial, înconjurat de o extraordinară grădină, cunoscută ca East Garden. În timp ce Palatul poate fi vizitat doar de două ori pe an, pe 2 ianuarie şi pe 23 decembrie (ziua de naştere a împăratului), grădina, cu aranjamentele ei specifice, este deschisă zilnic. Nijubashi-mae este una dintre staţiile de metrou apropiate, prin care se scurg fluviile de turişti ce vin să o viziteze.
Protecţie antiseismică
Templul Meiji Jingu, construit în 1920, în memoria împăratului ce a dat numele celei mai înfloritoare epoci, Meiji, a devenit simbol, loc al pelerinajelor naţionale, al rugăciunilor pentru pace şi prosperitate. Ars în al doilea război mondial, a fost reconstruit în 1958, prin eforturile unite ale tuturor japonezilor, admiratori deopotrivă ai împăratului Meiji şi ai împărătesei Shoken. În fiecare an, pe data de 3 noiembrie are loc aici festivalul dedicat zilei de naştere a împăratului.
Templul principal, în stil "Nagarezukuri", se ridică deasupra pădurii Yoyogy, în care sunt presărate temple secundare, cu arhitectura îmbinată armonios (Trezoreria, Coridorul rugăciunilor, ce poate cuprinde peste 1000 de credincioşi), şi păstrează, alături de grădina cu irişi, vechea atmosferă din jurul împăratului.
Aspectul actual al oraşului este destul de neobişnuit pentru o mare metropolă. Japonia este zguduită zilnic de şocuri seismice, dar cele cu intensitate mică au o frecvenţă ridicată - cea mai mare întâlnită pe glob. Periodic însă, Capitala este zguduită şi de seisme puternice. Cum acesta oferă adăpost unui furnicar impresionant de oameni şi utilizeză reţele de infrastructuri sofisticate, ea a fost nevoită să se adapteze acestor condiţii. Pe măsură creşterii oraşului, casele mici, din materiale uşoare (diferite produse din lemn şi plastic), căzute sau avariate de cutremure (dintre care cel mai mare a fost în 1923), dar şi la bombardamentele din 1942-1945, au fost înlocuite de îndrăzneţii zgârie-nori.
Aceştia au dat naştere, în principal, cartierului Shinjuku, care a început să "crească" din 1968. Primul a apărut Ksumigaseki Building, cu 36 de etaje, ca o dovadă concludentă a inteligenţei şi spiritului tenace al japonezilor, care au reuşit să găsească soluţii de locuire într-un spaţiu atât de mic şi atât de nestatornic. Arhitectura actuală este o îmbinare a acestor case, mici şi vechi, ce poartă peceta trecutului local, dintre care răsar zgârie-norii cu aspect atât de american.
Pastorul si tesatoarea:
Atotputernicul Boltii Ceresti avea o fiica frumoasa pe care o chema Tanabata si ea-si petrecea tot timpul tesandu-i straie augustului ei tata. Intr-o zi, pe cand statea la razboi, a zarit un tanar ce pastea un bou si s-a indragostit de el pe loc. Tatal ei si-a dat seama de sentimentele fiicei sale si a consimtit la casatoria lor. Din pacate insa, cei doi isi iroseau timpul, neglijand treburile casei. Augustul parinte s-a suparat si a decis despartirea celor doi indragostiti prin Raul Ceresc. In a saptea noapte din luna a saptea, daca vremea avea sa fie frumoasa, toate pasarile cerului urmau sa formeze un pod peste acel rau si celor doi li se permitea sa se intalneasca. Daca insa ploua, n-aveau cum sa se vada, pt ca apele cresteau atat de mult incat nu erau suficiente toate cotofenele pt a forma un pod pe care sa poata trece cei doi si trebuiau sa mai astepte un an chinuitor ca sa se poata intalni.
Se spune ca daca vremea este frumoasa, Stelele Iubitoare se intalnesc si doua dintre ele, probabil Lyra si Aquila, stralucesc in cinci culori: albastru, verde, rosu, galben si alb.
Crizantema alba si crizantema galbena:
Demult traiau pe o pajiste doua crizanteme frumoase: una alba si una galbena. Intr-o zi le-a vazut un gradinar batran care s-a indragostit de cea galbena. I-a cerut permisiunea sa o ia la el acasa, promitandu-i ca o va face sa arate si mai atragatoare, ca o va hrani bine si o va imbraca frumos.
Crizantema galbena a fost atat de incantata de vorbele gradinarului, incat a uitat complet de sora ei. Cea alba a plans amarnic cand s-a trezit singura in mijlocul campului. Frumusetea ei simpla nu fusese apreciata. Dar mai rau era ca nu avea cu cine conversa si se plictisea ingrozitor.
Crizantema galbena devenea tot mai frumoasa cu fiecare zi ce trecea. Nimeni n-ar mai fi putut recunoaste floarea simpla de pe camp: petalele ei erau lungi si ondulate, frunzele curate si bine ingrijite. Din cand in cand se mai gandea si la sora ei dar numai in trecere.
Intr-o buna zi a venit la batran primarul satului. Acesta cauta o crizantema perfecta care sa serveasca drept model pt blazonul familiei daimyo-ului. Nu i-a placut insa crizantema galbena. El dorea una alba, simpla. La intoarcerea spre casa a dat intamplator peste crizantema alba de pe camp care plangea cu suspine. I-a spus povestea trista a vietii ei si s-a vaitat de prea multa singuratate. Primarul i-a spus ca a vazut-o pe sora ei, crizantema galbena, dar nu i-a placut. Ea era mult mai frumoasa. Auzind aceste vorbe, floarea s-a mai inviorat si-i venea sa sara in sus de bucurie cand a aflat ca primarul intentiona sa o ia de acolo ca sa serveasca drept model pt blazonul daimyo-ului.
A fost transportata cu multa atentie in palachin si cand a ajuns la daimyo, toata lumea i-a admirat perfectiunea. Au venit artisti din toate colturile tarii ca sa o admire si s-o picteze. In scurt timp crizantema nu a mai avut nevoie de oglinda pt ca-si putea vedea chipul pictat pe toate lucrurile de pret ale daimyo-ului: pe cutite lacuite, pe armura, pe imbracaminte, pe asternut, pe perne. Cand ridica privirea, se vedea si pe pereti si pe paravan. A fost pictata in toate ipostazele si locurile posibile. Arata splendid!
In timp ce chipul crizantemei albe a ramas imortalizat pe obiecte de pret, crizantema galbena a avut parte de o soarta trista: a fost admirat de vizitatori, dar admiratia lor a avut un caracter efemer. Intr-o buna zi a simtit ca n-o mai tin puterile si viata a parasit-o. Capul ei mandru candva, s-a plecat la pamant. Batranul a luat-o si a aruncat-o la gunoi.
"Sakura" sunt florile, respectiv petalele de cires => "is the Japanese name for ornamental cherry trees, Prunus serrulata, and their blossoms. Cherry fruit (known as sakuranbo) come from a different species of tree." Deci .. sakura trees .. sunt ornamentali doar, o "mutatie" de la ciresul original .. dar care ramane in aceeasi ramura ...
~*~ Un simbol pentru efemeritatea vietii ... Ca si sakura .... infloreste superb, dar si piere repede ( mai ales ca atunci nu se traia foarte mult ). Tocmai din aceasta cauza, sakura este in general asociata soldatilor, luptatorilor ... ma refer aici la samurai, bushi, kamikaze ... ca un simbol al vietii lor scurte si intense.
~*~ Un simbol pentru iubire ( mai ales in China .. unde sakura reprezinta femininate, sexualitatea, frumosul )
In legendele japoneze.. se spune ca petalele sunt roz deoarece au fost "imbibate" in sangele atator batalii.
Un link => WIKI <= care contine detalii legate de istorie si cateva poze
Edited by Angel:Tzakey on 09/03/2007 16:18
“All things tend to corrupt perverted minds.” ~ Marcus Tullius Cicero ~
Pace voua ingerasi! Pentru o perioada nedeterminata [inca] m-am retras la bunica-mea,departe de internet si calculator..... Pauza de citit. hehe. Take care of you,Tenshi ppl! ^^
i general asiaticii au un cult interesant al simbolisticii momentan tst are e moarta nu imi permite sa sriu dar first..dagute infomatii..second mai asteptam si altele..third..evin si io cat de curand
intr-adevar foarte interesant..chiar m-ai impulsionat sa ma documentez si despre aceste simboluri ale orientalilor 
. “Care este sunetul facut de o singura mana care aplauda?” Cu asta chiar ca mi-ai dat o tema de meditatie, si am incercat sa aplaud cu o mana, scoate un sunet dar cred ca nu asta era de fapt ideea 
